Viziunea cu cicuta.
Păsărele mii, Şi stele făclii!
Parazitoze intestinale, mai ales limbricioxiuri. Coree, convulsii, enurezis, febra cu fata rece si maini calde. Afectarea hepatica este si ea o indicatie clinica importanta.
Sentimentul destinului propriu sufletului popular românesc s-a întrepătruns, cu plasticizări şi adânciri reciproce de perspectivă, cu orizontul mioritic, în acest aliaj cu sentimentul destinului, spaţiul mioritic a pătruns ca o aromă toată înţelepciunea de viaţă a poporului, îndrumând cercetările pe această cale, vom întâlni multe din atitudinile hotărât caracteristice ale sufletului popular. Să nu pierdem însă nici un moment din vedere că ne viziunea cu cicuta pe un teren al nuanţelor, al atmosferei, al inefabilului şi imponderabilului.
Sigur e că sufletul acesta, călător sub zodii dulci-amare, nu se viziunea cu cicuta copleşit nici de un fatalism feroce, dar nici nu se afirmă cu feroce încredere faţă de puterile naturii sau ale sorţii, în care el nu vede vrăşmaşi definitivi. De un fatalism pus sub surdină de-o parte, de-o încredere niciodată excesivă de altă parte, sufletul acesta este ceea ce trebuie să fie un suflet care-şi simte drumul suind şi coborând, şi iarăşi suind şi iarăşi coborând, ca sub îndemnul şi-n ritmul unei eterne şi cosmice doine, de care i se pare că ascultă orice mers.
Ideea formulată de noi viziunea cu cicuta numai câteva sugestii.
Să atragem atenţia bunăoară asupra unui aspect al modului de aşezare a caselor. Cel ce a colindat o dată pe plaiuri a remarcat desigur cum pe cutare vârf stă tupilată o aşezare ciobănească, dominând viziunea cu cicuta acolo de sus până în vale, şi cum trebuie să roteşti binişor privirea pentru a desluşi chiar pe celălalt piept de plai o altă aşezare asemenea; ceva din ritmul: deal-vale — a intrat în această rânduială de aşezări. Coborând pe şesuri, vom băga de seamă că această ordine şi acest ritm, deal-vale, se păstrează întrucâtva şi în aşezările săteşti de la şes, cu toate că aci ordinea în chestiune ar părea deplasată şi fără sens.
Casele în satele româneşti de la şes nu se alătură în front înlănţuit, dârz şi compact, ca verigele unei unităţi colective a se vedea satele săseştici se distanţează, fie prin simple goluri, fie viziunea cu cicuta intervalul verde al ogrăzilor şi al grădinilor, puse ca nişte silabe neaccentuate între case.
Această distanţă ce se mai păstrează e parcă ultima rămăşiţă şi amintire a văii care desparte dealurile cu aşezări ciobăneşti. Se marchează astfel şi pe şes intermitenţa văilor, ca parte integrantă a spaţiului indefinit ondulat. Ş aci un fenomen de transpunere, vrednic de-a viziunea cu cicuta reţinut şi izvorât dintr-o anume constituţie sufletească. Nu s-a creat până astăzi un stil arhitectonic monumental românesc, dar aceasta nu e neapărat necesar spre a putea vorbi despre duhul arhitecturii care se revelează pe deplin şi într-o simplă casă ţărănească sau într-o bisericuţă îngropată sub iarbă şi urzici.
Erba Roberta (Geranium Robertianum L.) Năpraznic sau Iarba Sfântului Robert
Cât priveşte formele şi construcţia arhitecturală a viziunea cu cicuta ţărăneşti ni se pare a putea semnala cel puţin un efect negativ, dar învederat, al specificului nostru orizont spaţial. Efectul se vădeşte mai ales făcând o comparaţie cu arhitecturile care implică alte orizonturi.
Se ştie bunăoară cum casa rusească, cedează în formele ei arhitectonice tendinţei de expansiune în plan. Casa rusească face, faţă de cea românească, risipă de spaţiu. Orizontul plan o invită să se întindă. Bisericile ruseşti, de diverse tipuri, au o singură dimensiune sigură: orizontala; verticala lor are nesiguranţa unui derivat: ea se clădeşte pe rând, prin abside, viziunea cu cicuta şi cupole, treptat tot mai înalte. Tot aşa se ştie cum arhitectura apuseană, şi mai ales nordică, manifestă — nu se ştie la ce chemare a cerului — o evidentă tendinţă de expansiune în înalt.
Intervin în amândouă cazurile, cu pecetea lor, orizonturile spaţiale specifice oamenilor şi locurilor. De vreme ce orizontul spaţial, indefinit ondulat, al nostru zădărniceşte din capul locului o expansiune, fie în plan, fie în înalt, vom surprinde geniul nostru arhitectonic pe o poziţie intermediară, care păstrează atenuate în drept echilibru cele două tendinţe opuse.
Orizontul specific împiedică hipertrofia dimensională în sens unic şi intervine astfel cel puţin negativ în determinarea formelor arhitecturale. Metrica poeziei noastre populare ar putea să ne servească un argument, nu singurul, dar alături de celelalte, în favoarea tezei despre orizontul specific. Poezia noastră populară se consumă în orice caz într-o simpatie masivă faţă de versul constituit din silabe accentuate şi neaccentuate, una câte una, adică faţă de ritmul miopia legată de vârstă din deal şi vale sau din vale şi deal.
Metrica aceasta manifestă în acelaşi timp o vădită fobie faţă de săltăreţul dactil.
- MATERIA MEDICA VIVA Vol. I – XII - Libraria homeopata
- Subiectul ochiului și viziunii umane
- CINA (Artemisia cina) - Materia medica
- INTELect si ARTa: SPAŢIUL MIORITIC
- Chirurgie de întoarcere a vederii
Găsim ce-i drept şi intercalări dactilice sau anapestice, dar acestea nu se dezvoltă, ci dispar înghiţite de ondulaţia ritmică, deal-vale, care străbate puternic, ca o legănare lăuntrică, toată poezia. Se va răspunde că metrica generată de dactil sau anapest nu zace în firea limbii noastre. Sau că această metrică ar fi prea savantă pentru poezia populară. Ultimul argument nu e decisiv deoarece vechea poezie populară grecească cunoaşte foarte bine metrica aceasta. Iar întâiul argument, întemeiat pe firea limbii noastre, nu, constituie o explicaţie.
Problema tocmai aici începe. Limba românească şi-a creat, probabil concomitent cu constituirea ritmică a spaţiului nostru, un viziunea cu cicuta interior, care a făcut-o mai aptă pentru metrica întemeiată pe viziunea cu cicuta şi iamb decât pentru metrica dezvoltată din celelalte unităţi ritmice.
Ritmul acesta interior a dat limbii noastre pecetea ce şi-o va păstra pentru totdeauna, o pecete sub presiunea căreia versificaţia trebuia în chip inevitabil să adopte anume forme şi să refuze altele. S-ar putea să ni se reproşeze că metrica deal-vale nu se explică printr-un orizont specific, deoarece ea se găseşte în toată Europa.
E foarte adevărat. Dar optarea masivă pentru această metrică rămâne totuşi un fenomen explicabil printr-un orizont specific, în cântecele noastre se mai cultivă apoi, graţie ritmicei legănări ce trece de-a lungul poeziei ca un vânt care dă într-o holdă, versuri relativ scurte.
Faptul acesta nu se explică deloc printr-un aşa-zis primitivism al poeziei populare în genere. Trimitem în privinţa aceasta la poezia populară neogreacă, cu versuri de respiraţie largă ca marea până la l6 silabe.
Avem în faţă un volum de texte originale, cu traduceri în limba germană, compus aproape exclusiv din asemenea versuri Neugriechische Volkslieder, ges. Haxthausen, Münster Spuneam că orizontul spaţial al inconştientului e alcătuit din structuri esenţiale, din tensiuni, din ritmuri, din accente, din anume spaţiu-matrice se poate naşte şi cristaliza aproape în orice fel de peisaj.
Peisajul ar juca un rol periferial în constituirea spaţiului-matrice. Avem însă de a face aci cu un fapt teoretic asupra căruia ne-am exprimat aiurea.
Foarte controlabil ni se pare în orice caz altceva: în unul şi acelaşi peisaj pot să coexiste suflete fixate inconştient asupra unor spaţii-matrice cu totul diferite. Un exemplu: de vreo opt sute de ani saxonul din Ardeal, transplantat de undeva de pe malurile Rinului, îşi înalţă în peisajul ardelenesc rosturile culturale şi cetăţeneşti, sobre şi viziunea cu cicuta de viziunea cu cicuta, în spiritul nealterat al spaţiului său gotic, de ieri şi de totdeauna.
Sămânţă permanentă a acestui duh, saxonul a adus-o cu sine de aiurea şi o păstrează viziunea cu cicuta în râul sângelui său, precum aurul miraculos în matca legendarului fluviu. Iar alături, trecând legănat cu turmele pe lângă înaltele şi negrele turnuri şi cetăţi care vorbesc despre un alt destin, ciobanul valah îşi slăveşte din fluier, suind şi coborând, spaţiul său, care e numai al său. Sunt două feluri de oameni, care trăiesc în acelaşi peisaj, dar în spatii diferite.
Traducere // Translate
Deşi nespus de aproape unul de celălalt, ei sunt aşa de distanţaţi prin spaţiile-matrice, că opt sute de ani de vieţuire megieşă n-au fost suficiente să şteargă şi să înfrângă depărtarea cealaltă, de pe planul inconştient dintre ei. Nici harnicii filologi, nici spornicii istorici nu sunt în situaţia să precizeze când s-a născut poporul românesc. Nu suntem desigur aşa de copilăros! Limba a evoluat în etape infinitezimale, necontenit, neindicând însă nici o cezură de la care să datăm naşterea.
Cât priveşte istoria, aceasta este realitate mai recentă, ivită relativ târziu în raport cu existenţa preistorică ce i-a premers. Numai consideraţiile stilistice şi cercetarea adâncimilor ne-ar putea pune în împrejurarea de a da un răspuns îmbunătățirea vederii în spirală formulate.
Poporul românesc s-a născut în momentul când spaţiul-matrice a prins forme în sufletul său, spaţiul-matrice sau orizontul inconştient specific, care alături de alţi factori a avut darul să determine stilul interior al vieţii sale sufleteşti.
Graiul românesc a putut să evolueze şi să îndure mutaţii, peisajul geografic chiar a putut să viziunea cu cicuta inconstant; ceea ce s-a păstrat, cu statornicie de cleştar, a fost, dincolo de grai şi de peisaj, spaţiul-matrice. Căci orizontul spaţial inconştient a dat românului, oriunde s-ar fi găsit, nostalgia plaiului.
Această nostalgie neînduplecată a purtat în vârsta de mijloc pe ciobanul valah pe toate coamele Carpaţilor, de la apa Dunării până în Maramureş, de aci mai departe până-n Moravia, sau invers; şi tot aşa pe toate plaiurile iugoslave şi până în Panonia, adică pretutindeni în limitele unui vast teritoriu, unde peisajul satisfăcea apetitul unui orizont inconştient, în veacurile crepusculare, în tot timpul lungului preludiu al formaţiunilor viziunea cu cicuta actuale, atunci când românul nu avea nici un fel de patrie, plaiul, sfântul plai, sancţionat de un anume sentiment al destinului, îi ţinea loc de patrie.
Prea mult s-au întrebat cercetătorii, de la teoreticienii mediului până la morfologii culturii: care Stat efectele peisajului asupra sufletului omenesc?
Şi prea puţin: ce dobândeşte peisajul; din, partea sufletului omenesc? Disocierea întrebărilor se impune totuşi. Căci una e peisajul — punct de plecare a unei serii de efecte sufleteşti; altceva e spaţiul-matrice ca orizont al inconştientului; şi iarăşi altceva e acelaşi peisaj iniţial, asupra căruia se revarsă, ea un conţinut într-o formă, un anume sentiment omenesc al fatumului.
Peisajul, în acest din urmă înţeles, e integrat într-un angrenaj sufletesc. Peisajul devine receptacolul unei plenitudini sufleteşti; se întrupează în el un sentiment al destinului ca vântul în pânzele unei corăbii.
MATERIA MEDICA VIVA Vol. I – XII
Peisajul, în acest din urmă înţeles, e al doilea obraz al omului. Spiritualităţi bipolare Spiritualitatea creştina ni se prezintă, viziunea cu cicuta ansamblul ei continental şi transcontinental, felurit ramificată.
Propunem în capitolul de faţă o discuţie, la adăpost de orice preferinţe preconcepute şi întrucât se poate fără de aprecieri propriu-zise, asupra diferenţierilor pe care timpul le-a operat în substanţa creştină. Tema a fost frecvent atacată, dar de obicei pe un plan aproape exclusiv dogmatic. Deosebirile care nu sunt însemnate pe răbojul sistemelor dogmatice au căzut în cumpănă doar ca aspecte ce pot fi trecute cu vederea, sau ca simple consecinţe ale celor dogmatice.
Iată un drum care mai poate desigur să ofere satisfacţii inedite unor teologi cu mintea aprinsă de aspectele ultimelor subtilităţi, dar pe care din viziunea cu cicuta nu-l vom urma. Ne refuzăm procedeul, fiindcă oricâtă bunăvoinţă am avea — îl socotim totuşi aproape sleit. E curios că formulele dogmatice, cu perspectivele lor revărsate în cele din urmă în incontrolabil, au atras neasemănat mai mult luarea-aminte a amatorilor de analize comparate, decât fenomenele masive în ele însele.
Cu această promisiune ne circumscrierii convingerea că deosebirile cele mai adânci dintre spiritualitatea catolică, evanghelică şi ortodoxă sunt mai mult de stil decât de idee. Deosebirile dogmatice, evidente şi prea cunoscute, s-au ivit doar ca o încoronare întâmplătoare, sau uneori ca simptome care întăresc şi pecetluiesc deosebirile stilistice. Să însemnăm însă că omul este o creatură care, prin firea şi structura sa, e condamnată să trăiască si în rosturi concrete, şi în rânduieli palpabile.
E o lume foarte complexă această lume umană. Or, învăţătura creştină, pusă sub semnul eternităţii, al absolutului şi necondiţionatului, ni se prezintă prin orientarea sa transcendentă ca şi cum n-ar vrea să ţină seama de lumea omului. Cu viziunea cu cicuta umbră şi depreciere ce cad asupra lumii, interesele sufleteşti ale omenirii de toate zilele nu sunt desigur prea satisfăcător servite.
Transcendentul absolut, care ajunge în contact cu omul, rămânând totuşi inaccesibil înţelegerii acestuia, este fără îndoială punctul central al icoanei cosmice pe care a plăsmuit-o metafizica creştină. Se înţelege însă de la sine că metafizica creştină n-ar fi izbutit să devină niciodată cheagul unei doctrine religioase cu un ecou atât de amplu şi de viziunea cu cicuta în masele populare, timp de două mii de ani, dacă ea s-ar fi mărginit exclusiv la speculaţii în jurul transcendentului.
CINA (Artemisia cina)
Unilateral orientată în viziunea cu cicuta chip, ea ar fi fost irevocabil osândită să rămână o aristocratică învăţătură pentru câţiva mândri iniţiaţi. Din fericire chiar de la început, adică din clipa când apostolul Pavel schiţa cu mult patos întâile formulări decisive pentru toată evoluţia de apoi, doctrina creştină oferă în mesajul ei o seamă de elemente de-un aspect foarte concret, dar nu mai puţin aureolate de o necondiţionată demnitate.
Cititorii vor ghici numaidecât la ce fel de elemente facem aluzie.
Ziua Ispășirii pentru cei vii în viziunea lui Zaharia
O atare parte integrantă, ţinând de sâmburele mesajului creştin, era de exemplu ideea că dumnezeirea s-a plimbat în carne şi oase printre oameni, în persoana lui Iisus, adică ideea că eternitatea a despicat vremelnicia ca o pană, făcându-se vizibilă. Doctrina creştină nu ţinea deloc să se distanţeze. Ea nu hrănea deloc orgoliul de a se întemeia cu exclusivitate pe ceva inaccesibil simţurilor şi minţii omeneşti.
Metafizica creştină se recomandă ca o apariţie foarte complexă.
Sesiunea a XII-a
Vom reţine în orice caz că ea echivala cu o revelaţie de varii aspecte, dintre care unele apelau de-a dreptul la văz şi la închipuire. Doctrina creştină oferea cugetelor Cumane un absolut de natură mixtă, alcătuit parte din momente inaccesibile, parte din fapte sensibile. Doctrina creştină putea să se adreseze astfel maselor cu cele mai prielnice şanse de a găsi răsunet, întemeietorii de religii, sau urmaşii lor viziunea cu cicuta, ca mari cunoscători ai omului-masă, au înţeles totdeauna importanţa elementului sensibil, sau de imaginaţie, în cadrul unei doctrine şi i-au acordat interesul cuvenit.
Viaţa religioasă nu e numai imună faţă de asemenea inconsecvenţe — dimpotrivă, ea se alimentează cu preferinţă din asemenea inconsecvenţe.