Viziune umană după 40 de ani. Femeia uită de ea. 12 românce vorbesc despre orgasm

Lor a noastră admirație și nu știu dacă contează, ci că toate se-mplini-vor dacă un Popă le urează. Dar nu viziune umană după 40 de ani. În 30 de ani am reușit să nu schimbăm nimic în modul în care se face școală în România. Același limbaj de lemn și pupincurism scuzați cuvântul! Pentru că sunt convinsă că dl. Nu vreau să generalizez. Știu că există profesori excepționali la ASE.

Și în multe școli și universități din Viziune umană după 40 de ani. Dar sunt excepții.

miopie la adolescenți masa de testare a vederii ce distanță

N-am putea avea un ministru ca acesta, dacă lucrurile ar sta altfel. Despre ceea ce voiam să scriu, se viziune umană după 40 de ani în urmă cu aproape trei ani, când mă hotărâsem să învăț să fac și altceva în afară de jurnalism. Mă hotărâsem că vreau să-mi continui studiile, că vreau să învăț ceva nou, care să-mi placă, ceva care să-mi deschidă noi drumuri.

Și aveam peste 40 de ani. Prima opțiune a fost aceea de asistentă. Lucram de ani buni ca jurnalist pe domeniul medical și nu numaideci eram oarecum familiară cu spitalele, cu problemele din sistem, cunoșteam medici și personal medical și, mai important decât orice, îmi plăcea să ajut oamenii.

Eram conștientă că a fi asistent medical presupunea contactul cu suferința în cea mai acută formă a ei, dar voiam să încerc. Așa că m-am înscris la o școală acreditată pentru o astfel de pregătire și mi-am plătit primul trimestru. Întregul program urma să se deruleze pe o perioadă de doi ani. Îmi imaginam cursuri pe calculator structurate logic, profesori bine pregătiți și gata să ne ajute să înțelegem ce înseamnă această muncă și ore de practică în spital, timp în care să conștientizăm dacă chiar suntem făcuți ce exerciții pot îmbunătăți vederea aluatul dur-empatic pe care-l presupune o astfel de meserie.

Eram entuzismată deși știam că va fi o perioadă obositoare și cu job și școală. Pe scurt, filmul a fost cu totul diferit decât cel din mintea mea. M-am simțit ca și cum m-aș fi întors în timp, când eram pusă să port cordeluță. Nu voia să ne vadă cu blugii rupți, cu bluze prea scurte etc. Faza cu îmbrăcămintea a fost pentru mine primul semn că lucrurile au rămas înțepenite în timp.

Apoi a urmat profesorul care ne dicta timp de două ore niște lecții pe care le citea dintr-un manual și era cât se poate de evident că nici măcar nu avea habar materia aceea pe care ne-o recita cu voce monotonă și liniară, fără punct și virgulă. Norocul lui că era tinerel și frumușel și fetele adunate acolo, dornice să fie asistente, nu îndrăzneau să-l întrerupă. Nu am făcut-o nici eu, deși nu simțeam nici o simpatie față de un astfel de personaj, care, apropo, era și plin de importanța pe care i-o dădea rolul deținut în sistemul de formare și educare a viitorilor asitenți medicali.

Simplul fapt de a diagramă de verificare a dimensiunii încontinuu după dictare a omorât în mine orice dorință de a cunoaște ce preda acel domn. Așteptasem cu nerăbdare cursurile de psihologie ca să am nenorocul de a da peste o tipă scorțoasă, cu un viziune umană după 40 de ani pretențios, care ne cerea să învățăm lecții pe de rost de pe niște foi printate.

Femeia româncă după 30, 40 de ani

La acel moment m-am gândit cât de varză trebuie să-i fie pacienții nu înainte de a intra la ea în cabinet, ci după ce ieșeau de acolo. Alți profesori din scurta experință de elev al școlii de asistenți medicali nu-mi mai amintesc — probabil pierduți în negura aceleiași nepriceperi de a preda ceva — cu o singură excepție: profesoara de anatomie.

Era o femeie la vreo 70 de ani, am estimat eu, subțirică și plină de energie, singura care s-a gândit să aducă un schelet și mulaje ale corpului uman în clasă, singura la ale cărei lecții nu m-am plictisit, singura de la care am învățat ceva. Prima perioadă de practică era programată la vreo două luni după partea teoretică, dar n-am rezistat până atunci. De la o anumită vârstă timpul devine mult prea prețios ca să-ți permiți să pierzi ore scriind după dictare sau învățând pe de rost lucruri cărora nu viziune umană după 40 de ani vezi rostul.

Ceea ce am încercat, însă, după încă un an de zile a fost să mă reîntorc la ASE pentru a-mi continua studiile.

Unul dintre profesorii mei, om cu mintea deschisă, m-a încurajat să fac un master. Și, mi-am spus, de ce nu?

Presa românească

La limită, am reușit să intru pe locurile fără plată. Când am început însă cursurile, m-a pocnit drept în moalele capului chestia cu vârsta. Toți colegii mei, fără excepție, erau tineri de 20 și un pic de ani, ce abia terminaseră facultatea. Am vrut să fiu cool și mi-am spus că nu mă interesează. Ei s-au purtat absolut normal. Dar, după ce doi dintre profesori m-au întrebat ce caut în sala de curs nu m-am mai putut minți că nu mă afectează. Cea care a pus însă capac dorinței mele de a face masterul a fost o profesoară mai în vârstă de la orele căreia am rămas doar cu puternica impresie că toată viața ei și, în consecință, și învățăturile și exemplele pe care le dădea studenților aveau drept sursă de inspirație telenovelele!

Identitate Decathlon

În rest, în afara decanului, care era într-adevăr un profesor ce știa să-ți capteze atenția, niciun altul nu mi-a rămas în minte. Dar ceea ce am înțeles atunci a fost faptul că în România prea puțini oameni de vârsta mea se mai duc la școală să învețe ceva, orice. Și nu din vina lor. Poate aș fi rămas să-mi termin masterul, în ciuda a tot ce mă deranja, dar mi s-a ivit oportunitatea de a pleca din țară și am făcut-o pentru școala copilului meu.

M-am înscris într-un program de aproape doi ani și jumătate pentru a învăța fotografie și editare de imagine.

viziune umană după 40 de ani

Nu numai că nu mă plictisesc niciun moment în cele trei ore cât ține un curs, dar nici nu știu când viziune umană după 40 de ani cele trei ore! Doar oboseala de după mă face să conștientizez că am stat concentrată mult timp.

Și totul se învață prin practică, totul se explică, nimic nu reții pentru că te apuci să înveți ceva pe de rost. Nimeni nu dictează nimic.

urmăriți masa pentru examinare recenzii despre viziunea metodei grushnikov

Cursurile le ai online. Poți să le citești așa sau să ți le printezi. Să spunem că ceea ce fac eu e un domeniu frumos, pentru că ține de artă. Dar, aceleași lucruri le aud de la cei care vin acolo să se pregătească în domeniul finanțelor, al sănătății etc. De dimineața până seara pe holuri se perindă oameni de toate vârstele, de la 19 la 70 de ani. Și nu vorbesc despre profesori, ci video viziune șarpe elevi.

Ca să nu mai spun că sunt de toate naționalitățile. Unii se înscriu la cursuri specifice, care le permit să promoveze sau să-și ia certificate și diplome pentru a putea lucra aici, alții o fac pentru că îi interesează la nivel personal să învețe ceva dintr-un anumit domeniu, alții vor să înceapă un bussines al lor și vor să afle cum să o facă, alții vor să-și transforme un hobby în meserie Și nu există o vârstă anume pentru asta.

Orice vârstă e bună. Nu vreau să spun că în România nu sunt oameni care și-ar dori să învețe lucruri noi. Aproape toți prietenii mei fac asta. Și sunt mândră de ei. Dar locurile unde pot învăța ceea ce-i interesează sunt prea puține.

Una dintre bunele mele prietene, atrasă de arta lucrului cu vitralii, mi-a spus că a căutat ceva timp până a găsit un atelier unde să poată învăța tehnici specifice. Un alt prieten a apelat la cursuri online pentru ceea ce-l interesa, dar acestea nu sunt o soluție pentru orice sau oricine.

Dar ce pretenții să ai, când noi plecăm din țară pentru că școala copiilor noștri este în halul în care este? Sau când muncim pe rupte ca să poată ei pleca la facultăți din afară. Ce pretenții să avem să existe școli pentru pasiunile noastre, pentru dorințele noastre de schimbare? Îți recomandăm.

Ațiputeafiinteresat